Mihaela
Popa

Mihaela Popa este un grafician român specializat în design editorial, fontografie stilizată/ilustrație pe literă și type experimental, cu un interes deosebit pentru tehnici tradiționale de tipărire și lucru manual. A lucrat ca art director la Omagiu, revistă de artă contemporană si cultură urbană recunoscută pan-european, unde care și-a impus stilul unic. Interesul pentru tipăritură și typography a apărut în 2004, perioadă în care a lucrat la Werkplaats Typografie, în Arnhem, Olanda. În 2007, Mihaela a fost selectată printre cei 10 designeri emergenți în cadrul Colophon / International Magazine Symposium din Luxembourg, eveniment dedicat publicațiilor independente. În 2009 a studiat la International Summer Academy of Fine Arts din Salzburg, Austria sub îndrumarea lui Willem Oorebeek. În prezent este art director la deinblick, revistă germană open platform în curs de afirmare, iar în paralel dezvoltă și alte proiecte sub umbrela propriului studio de design - MihaMiha. Se inspiră din mitologii personale, arta ca proces și metodologia hazardului.

Alin-Adnan
Vasilepreviousprevious
Interviu de Ovidiu Hrin
Este ceva anume ce ar trebui să știm despre tine?…Să nu stricăm misterul.
Îți amintești care a fost prima ta experiență creativă?Mâzgălitul cu creionul pe pereții albi din casa părinților mei.
Ai vrut dintotdeauna să devii designer grafic?Nu am fost niciodată genul de copil care a știut de la început ceea ce o să facă mai târziu în viață. De cele mai multe ori am fost derutată și intrigată de cât de clare erau aceste lucruri pentru majoritatea prietenilor și colegilor mei. La mine totul a venit ca urmare a pasiunii pentru fotografie pe care am dezvoltat-o în liceu și, probabil, are rădăcini și în nenumăratele ore petrecute desenând în copilărie.
În lucrările tale se vede o poftă de joacă cu arta tipografică. Cum ai ajus să faci design de literă?Arta tipografică îmi oferă nenumărate posibilități și e un suport bun pentru experimente grafice. Multe dintre primele mele postere au plecat de la fraze sau declarații extrase din propriile gânduri sau care pur și simplu pluteau în rețeaua vastă a retoricii sociale. Acestea mi-au permis să experimentez cu diferite fonturi, forme și mărimi. La început am folosit fonturi comerciale dar în timp am început să fiu atrasă de o abordare mai personală, mai naturală. Am devenit mai interesată de munca manuală, decupaje, colaje și am început să improvizez și să mixez desenul cu tehnici de print tradiționale care mi-au permis să creez eu însămi literele.
Ceea ce ai realizat pentru revista Omagiu este practic semnătura ta ca autor de până acum. Ne poți spune mai multe despre munca la acest proiect?Libertatea pe care am avut-o mi-a permis să mă joc și să ignor regulile. În același timp, să ai atâta libertate poate fi înfricoșător și contraproductiv, dacă te concentrezi prea mult asupra a ceea ce alții așteaptă de la tine. Frica poate veni de la prea mult respect (pentru tradiție, pentru profesie, pentru anumite persoane pe care le admiri, etc).
Cele mai bune lucruri se întâmplă când ești curajos. La Omagiu, cea mai mare provocare cu care m-am confruntat a fost de a organiza un volum imens de informații din toate domeniile (design, literatură, fotografie, arte și așa mai departe) într-o structură riguroasă, care era însă suficient de flexibilă pentru a permite inovații de la o pagină la alta.
În același timp, fiind motivată de afinitatea pentru tipografie și constrânsă de bugetul redus, ce nu permitea achizițiila de fonturi extravagante, ideea mea inovatoare de a rezolva problemele a fost crearea de litere personalizate. Aceasta este o serie de lucrări tipografice ilustrative recurentă în munca mea. Este o combinație de bricolaj /lucru de mână și grafică pe calculator ce a fost folosită în loc de fonturi, cu scopul de a particulariza fiecare titlu. Deci, titlul a devenit zona de inovație și a fost personalizat pentru fiecare articol, un proces solicitant deoarece majoritatea contribuțiilor soseau cu câteva săptămâni înainte de termenul de predare la tipar și conținutul textual al titlului se schimba în ultimul moment. Eu încă sunt convinsă că lucruri mari pot fi realizate cu resurse limitate. Este un stimulent pentru a-ți depăși propriile limite. Și o muncă în echipă excelentă!
Cum știi când să te oprești? Cum știi când un design este gata?Dacă am nedumeriri, devin extrem de practică. Designul grafic trebuie să fie funcțional mai presus de orice.
Ce faci atunci când feedback-ul clientului este negativ? Te-ai întâlnit cu asemenea situații?Toată lumea primește feedback negativ, cred. Este o chestiune de negociere de care designerii nu sunt foarte încântați. Un discurs convingător poate ajuta.
Care este cea mai mare teamă a ta când creezi? Dar cea mai mare bucurie?Nu e teamă, cred. E doar sarcina descurajantă de a trebui să aleg cea mai bună variantă dintre sutele de posibilități, culori și forme care-mi trec prin minte. Cea mai mare bucurie este că nu simți că muncești.
Schițezi mult? Ții un jurnal?Da, păstrez foi, fișiere, dosare de mulți ani. Am același caiet de schițe de acum 3 ani și încă mai am suficiente pagini goale, pentru că eu scriu și schițez în miniatură. Nu-mi place când sunt obligată să trec la un caiet nou. Este fascinant să te întorci și să reiei idei vechi, care nu au avut ocazia să fie utilizate sau au fost insuficient elaborate. Aceasta mă ajută să găsesc modele recurente în munca mea, de care nu eram conștientă.
Există un "stil românesc" dornic să iasă la suprafață și să readucă în atenție clișee deja înrădăcinate în tipografie? Există vre-un stil românesc în designul grafic? Te gândești la acest lucru vreodată?Cu siguranță nu este cazul unui stil așa cum se poate vedea în Elveția sau Olanda. Ei au avut o lungă tradiție, pe care au respectat-o și au integrat-o în munca lor. Este un vocabular fundamental. Designul românesc este mai mult un amestec de elemente și piese fără a avea o explicație anume pentru asta. Cred că artiștii grafici ar trebui să fie mai interesați de construirea unui stil personal decât de a prelua orbește chestii mișto. Un stil este construit în multe ore, luni, ani de muncă și experiment - acesta este un proces de durată. Nu te aștepta să te ”găsești pe tine însuți” prea repede, e un proces destul de dureros dar acre creează și dependență.
În prezentarea ta menționezi "arta ca proces și metodologia șansei" ... Poți să extrapolezi?Ceea ce am vrut să spun a fost că eu nu sunt interesată de precizie sau de frumusețea absolută, ci de o abordare intuitivă și de faptul că pot permite unor greșeli ocazionale să-mi structureze munca, să devină o parte relevantă din munca mea. Îmi place să angrenez elemente neplanificate, întâmplări aleatorii în construcția lucrărilor mele. Este fluxul conștiinței - porți care se deschid pe măsură ce intri pe alte porți. Nu poți vedea încă linia de sosire și nici punctul de plecare pe care l-ai lăsat în urmă, dar cumva simți că ești pe calea cea bună.
Sorina
Vasilescunextnext